Articol de Daria Badea, studentă în anul 2 la Jurnalism-Engleză, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj 

Aș vrea să încep prin a vă povesti despre una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Probabil am trăit zile mult mai extraordinare decât aceea – bineînțeles că da – și probabil evenimentele nu s-au întâmplat în această manieră sau poate în același decurs de douăzeci și patru de ore, însă eu așa îmi amintesc Și astăzi am ales să vă povestesc despre acea zi.

Douăzeci și patru de ore înainte de Evaluarea Națională la matematică – pe cât de banal, pe cât de amuzant pentru simplul fapt că eu și matematica ne-am despărțit amical în momentul în care am ieșit din sala de bacalaureat. O mică paranteză, dar mi se pare atât de amuzant că una dintre cele mai de neuitat amintiri are legătură cu o materie cu care nu m-am împăcat prea bine – credeți-mă că zâmbesc acum.

Revenind, douăzeci și patru de ore înainte. Stăteam în pat cu ciornele trântite în poală, încercând să mă concentrez pe șirurile interminabile de formule și să fac abstracție de sunetul televizorului care juca și el rolul zgomotului de fundal. Nu pot spune dacă eram supărată sau nervoasă, dar mai mult ca sigur eram stresată, fiindcă încă de pe atunci purtam darul de a născoci cele mai imposibile scenarii – am să păstrez aceste povești pentru mine.

Bineînțeles că după un oftat lung, am pus ciornele deoparte, iar zgomotul de fundal s-a preschimbat în solistul acelei zile. Prinsesem începutul unui film al cărui nume nici astăzi nu am reușit să îl aflu – era vorba despre familia unui marinar care tocmai ce se mutase într-o casă imensă pe plajă împreună cu soția și copiii lui – aveau foarte foarte mulți copii. Îmi amintesc și un far ce se zărea în larg, dar poate mă înșel. Nici nu mai știu despre ce era vorba în film, dar sunt ferm convinsă că a fost unul dintre cele mai bune filme pe care le văzusem datorită sentimentului pe care îl lăsase în sufletul meu.

Timp de două ore sau cât a durat filmul, m-am desprins complet de realitate și am privit fascinată ecranul micului televizor – aveam un televizor clasic, de tip cub și foarte mic, dar pentru care sunt veșnic recunoscătoare. Am văzut acel film. Am descoperit-o pe Lana del Rey tot pe ecranul lui, dar uite măi cum mă pierd iar în detalii.

Țin minte că am râs, la început printre lacrimi, deoarece îmi era atât de teamă că nu o să iau examenul, iar mama mi-a adus un bol cu acei biscuiți pe două  nivele cu cremă în mijloc de la Simpa – cei mai buni biscuiți din lume – și mi-a spus să mă liniștesc. Îmi amintesc că filmul a fost difuzat înspre după masă, fiindcă am în minte această imagine cum lumina intra prin perdeaua de la fereastră, transformând toată camera într-o atmosferă mult mai calmă. Atunci când începi să vezi praful în aer știi că urmează un alt apus pe cinste.

După ce filmul s-a terminat, am mers la biserică și pentru o oră – mai mult sau mai puțin – am stat pe una dintre băncile de afară. Precum un copil, m-am rugat și m-am rugat „Doamne, să nu îmi ratez viitorul” (sună atât de amuzant acum) și I-am mulțumit și mulțumit pentru toate lucrurile. Iar apoi, pur și simplu am stat și m-am bucurat în continuare de acea zi ca și cum acel film nu se mai terminase vreodată.

La o primă vedere, această zi poate să pară foarte banală – nu s-au întâmplat prea multe. Greșit, acea zi a fost una dintre puținele zile în care nu am făcut nimic. Știți cât de greu este să nu faci nimic? „Be where your feet are” precum spune și un proverb.

Acum un an am citit „Grija pentru suflet” de John Ortberg la recomandarea unei prietene de suflet și tot ce pot spune că acea lucrare este varianta cu copertă și cotor a acelei zile despre care v-am povestit mai sus – cel puțin, pe aproape. Deoarece, ziua despre care v-am povestit mai devreme merge mână în mână cu liniștea, cu lumina, cu acel moment când expiri ușurat.

Din păcate, nu am cartea la îndemână ca să vă ofer citatul original, așa că o să încerc să îmi găsesc cuvintele în cel mai bun mod. Într-un capitol s-a vorbit despre faptul că noi, oamenii, nu știm sau am uitat să nu facem nimic. La o primă vedere, sună foarte amuzant, pentru că este atât de ușor să nu faci nimic. Este foarte ușor să stai toată ziua în pat sau în fața calculatorului. Este foarte ușor să te holbezi în gol sau să dormi toată ziua. Dar totuși, în toate aceste momente, nu ne umblă mintea de cele mai multe ori în alte locuri? Înainte să adormim, nu avem atâtea gânduri și ne trezim cu altele? Într-un fel sau altul, putem spune că ne păcălim singuri, pentru că liniștea vine din interior și a nu face nimic nu are legătură cu starea ta fizică – a nu face nimic nu are o condiție statică.

Poți să dansezi și să te bucuri de muzică și atât. Poți să alergi și să te concentrezi pe găsirea propriului ritm și atât. Poți să fii înconjurat de prieteni și să îi asculți și atât. Poți să fii în moment și atât. „Atât” înseamnă mult. Atât de mult.

Cele douăzeci și patru de ore înainte au reprezentat una dintre cele mai frumoase zile din viața mea pentru că nu am făcut nimic. M-am bucurat de un film fără să mă mai gândesc la matematică sau să îmi doresc să merg la mare în momentul în care am văzut că acțiunea se petrece pe plajă. M-am bucurat de lumina care pătrundea în cameră fără să mă gândesc că a trecut ceva vreme de când nu am mai șters praful. I-am mulțumit mamei pentru biscuiți și i-am savurat fără să mă stresez că am mâncat mult prea mulți. Am mers la biserică pentru că așa am simțit. Am stat pe bancă și după ce am fost cu mintea în atât de multe locuri, din nou am ales să stau pur și simplu și să nu fac nimic. 

Noi suntem responsabili pentru liniștea noastră. Este atât de important să învățăm să nu facem nimic, pentru că dacă continuăm să ne încărcăm cu atât de multe gânduri și destinații imaginare, vom ajunge să nu mai simțim nimic – ce paradox! Un lucru care este mai înfricoșător decât o suferință fără sfârșit este să nu mai simți nimic. Să nu mai fii trist. Să nu mai fii fericit. Sau – să fii trist pentru că așa crezi că ar trebui să te simți. Să fii fericit pentru că așa crezi că este normal să te simți. Să te înstrăinezi față de sine.

Trebuie să rămân cu mintea și sufletul în același loc unde îmi sunt și tălpile, deoarece acel copil care cu douezeci și patru de ore înainte de examen a văzut un film care nu i-a mai ieșit din minte și care s-a bucurat de biscuiții de la mama sa și de praful ce se vedea prin lumina soarelui și care apoi a mers la biserică, mai mult ca sigur și-a dorit să mai trăiască o astfel de zi în care să se simtă pur și simplu viu. Iar mie nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să îi promit o infinitate de astfel de zile și să mă țin de cuvânt.