o experiență de FITS în minus

Material de Daria Badea, studentă în anul 2 la Jurnalism-Engleză, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj  

Săptămâna ce a trecut, atmosfera pe străzile Sibiu a fost oarecum dulce-amăruie. Poate că din cauza vremii care mereu ne face să ne întrebăm dacă ar trebui sau nu să lăsăm umbrela și pelerina acasă; poate că din cauza întoarcerii de o sută optzeci de grade pe care a luat-o viața fiecăruia; sau poate din cauză că lipsește ceva.

Ce-i drept, fiecare din acei „poate” ascunde un „mai mult ca sigur” în spatele lui, însă astăzi mi-ar plăcea să vorbim despre ultimul poate. Ceva lipsește –magia Festivalului de Teatru de la Sibiu de pe pietonala Bălcescu, de pe fiecare scenă, dintre rafturile librăriei Humanitas, și din fiecare loc ce se transforma spectacol în sine.

Cu toate că ediția de anul acesta a festivalului și-a mutat scena în online, aceasta fiind înrămată într-un ecran – un fel de fereastră între artist și cel care îl privește –, lumea în continuare a dus dorul unei săptămâni feerice. FITS este mai mult decât un festival, este un vestitor care îți reamintește că vara este pe cale să înceapă și că niciodată nu o să fim mai tineri decât suntem în acest moment. Rândurile ce urmează sunt emoțiile unei tinere care a reușit să se bucure de festival atât din culisele scenei, cât și din perspectiva unui spectator.

Am fost un simplu cetățean care s-a bucurat de un spectacol stradal pe pietonala Bălcescu. Am fost un simplu spectator care a plâns în loja sălii Thalia, deoarece până atunci niciodată nu mi-a plăcut atât de mult muzica clasică. Am fost un simplu voluntar.

Nu cred că este o știre de ultimă oră faptul că voluntariatul este una dintre cele mai extraordinare lucruri – o experiență rară care merită întâlnită –, însă aș vrea să fiu încă un om care încurajează acest lucru. Fie că ești la începutul liceului sau chiar și la facultate, trebuie să fii cel puțin o dată voluntar la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Cu toate că la o primă vedere poate să reprezinte o provocare puțin înfricoșătoare – să nu uităm de testul voluntarilor (și acum mai am agenda cu toate informațiile despre FITS), credeți-mă, merită! Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt la câțiva pași distanță pe vremea când e purtam cu mândrie ecusonul la gât.

Am fost voluntară FITS trei ani la rând – în clasa a noua, a zecea și a unsprezecea. În primul an am ajutat la spectacolele stradale, iar în ultimii doi am făcut parte din departamentul de presă. Sincer, nu știu nici acum care sentiment era mai frumos – momentul în care luam parte la fiecare spectacol, clipa în care mă întorceam la centrul de presă și scriam imediat despre piesa sau concertul la care am asistat, sau momentul în care mă întorceam obosită acasă. De ce să alegem? Toate trei!

În primul an, pot spune că am descoperit că arta se află și dincolo de ceea ce vedem noi din public – adevărata emoție, aceea mult mai intimă și mai familiară, aflându-se în culise, dincolo de cortină și de aplauze. De cele mai multe ori, în cadrul spectacolelor stradale, noi urmărim artiștii doar cu privirea. Aceștia ne spun atât de multe fără să ne adreseze un singur cuvânt. Totuși, să îi auzi râzând sau povestind despre ceva drag lor – Doamne, cât de frumos!

Într-o altă ordine de idei, trebuie să admit că ultimii doi ani au fost preferații mei, fiindcă în acele două ediții pasiunea mea pentru scris a devenit mai puternică, am cunoscut oameni oameni și m-am apropiat și mai mult de persoanele pe care le iubeam deja.

Pe „cea mai frumoasă stradă din Sibiu”, la doi pași de Pardon și vis-a-vis de sala Thalia, la fostul Salut, acolo începea povestea pentru voluntarii de la departamentul de presă, dar și pentru cei care doreau să ne viziteze. O mulțime de idei, o bătaie continuă în tastele laptopului, nenumărate cești de cafele – aveam un aparat de cafea și bineînțeles că am profitat de această oportunitate – râsete, „seri dansante” despre care nu trebuiau neapărat liderii să știe; atât de multe amintiri încât deja zâmbesc doar scriind toate aceste lucruri. Îmi amintesc dimineața cum mă aranjam pentru o noua zi de voluntariat, zâmbind nevinovat mereu și mereu când întârziam. Nu pot să uit bucuria cu care scriam primele articole – instant, la câteva minute după ce am ieșit din sala de spectacol; mă simțeam precum o scriitoare la una dintre cele mai mari publicații.

Nu știu cât de multe pagini aș scrie despre acest festival și tot ce am trăit datorită lui, însă un lucru este cert: serile de vară în timpul FITS-ului sunt per-se material cinematografic. După ora „stingerii”, fiecare își punea ecusonul pe sub tricou și se întâlnea cu prietenii săi, plimbându-se hai-hui prin centrul Sibiului sau stând la o poveste acolo în spate la Burger Bar 2.0 – nu știu de ce, dar „fostul Telekom” îmi vine în minte când mă gândesc la acea zonă cu mese.

Cred că mai mult am fost nostalgică decât să spun scurt și la obiect de ce merită să fii voluntar, însă sper că puținele mele amintiri v-au convins.

Mereu am iubit arta, însă FITS mi-a întărit puterea de a crede că există ceva mult mai puternic decât iubirea și pasiunea, ceva pe care încă nu îl pot numi, dar care îmi construiește tot mai mult încrederea. FITS este despre arta de a dărui, celor din jur și propriului suflet, un dialog exploziv și energic despre cum cultura face diferența, dar cum tot ea ne aduce și împreună.

Toleranță, violență, identitate culturală, legături, creativitate, alternative, provocări, punți, mâine, moșteniri, next, inovații, întrebări, comunități, unicitate în diversitate, smart growing – plus fiecare om care privește spectacol, face parte din el, sau devine una cu el.

Și să nu uităm despre amorul dintre lucrurile care încă nu s-au întâmplat și noi, despre puterea de a visa.