Material realizat de Dariana Cîrjan

Am lăsat bocancii să se usuce la soare. Ziua trecută urcasem numai pe ploaie, de jos de la Bușteni până la refugiul nostru de peste noapte, Cabana Mălăiești. A plouat încontinuu și noi tot am urcat. Am luat-o prin tranșee. Apoi am traversat sectorul Take Ionescu, tot pe ploaie. Ne-am ținut de lanțuri, am coborât puțin și apoi iar am început să urcăm. Curând după Take Ionescu, unde deja începeau să apară înjurături și lacrimi, am început să vedem platoul, iar apoi potecuța lină până la cabană. Am traversat râul care trece prin fața cabanei, nici n-am mai simțit apa care ne intra în bocanci (să spun că erau leoarcă e puțin), apoi am urcat un dâmb micuț, am sărit ca niște copii gărdulețul scund ce înconjoară cabana și am ajuns! În sfârșit. Și ploaia tot nu se oprea. Dar noi eram acolo!

Când am intrat în cabană dârdâiam și părea că am adus cu noi toată apa din râul Mălăiești (cel puțin atâta apă se adunase din cauza noastră în holul cabanei). Găsim camera, stăm toți, 10-11 inși într-o cameră și e frumos. Nu e nici frig, nici cald. Dăm repede tot jos de pe noi, într-o cameră alăturată. Facem leoarcă și prosoapele aduse cu noi. Iar unii au udat și tot conținutul rucsacului, deci haine uscate de schimb, nema.

Unii își atârnă repede tricourile și pantalonii pe la geam, le agață cumva într-o echilibristică foarte nesigură. Înșirăm șosete și prosoape pe caloriferul departe de a fi fierbinte (dar este, decât deloc!). Nu coborâm să mâncăm prima dată. Ne prăbușim toți care pe unde, prin paturi. Unii vorbesc, alții stau pe telefoane dacă prind semnal, dar cei mai mulți dintre noi dorm deja. Stăm toți împreună într-o cameră la comun la 1720 m altitudine și e frumos. E cel mai bun somn.

După aia vedem că au chitară. Le-o cerem și ne-o aduc, apoi începem să cântăm, toți afoni așa cum suntem. Căutăm notele pe internet cu puținul semnal pe care îl prindem. Căutăm și versurile dacă nu le știm. Și trecem prin tot repertoriul pe care îl poate cânta românul la cabană, la munte. Începem cu „Andrii Popa” și alte cântece folk clasice de cântat pe munte: „Unde-s haiducii?”, „Fată verde”, o dăm și în „Nebun de alb” al lui Emeric Imre, dar ne vin în minte și melodii de la Vița de Vie, Cargo, O-zone cu „De ce plâng chitarele?” și altele.

Ni se alătură și un cuplu. Încep să cânte împreună cu noi, chiar să danseze. E frumos. Stăm toți în sala de mese iluminată doar de frontalele noastre, cântăm la chitară, lălăim și e frumos. În curând se lasă ploaia și mergem afară. Ne spălăm pe dinți la o chiuvetă improvizată afară și admirăm stelele. E atât de senin acum. Îmi las capul pe spate și mi-l tot rotesc, de parcă aș vrea să cuprind toată bucata de cer de deasupra cabanei și dimprejurul munților și s-o iau cu mine.

Într-un târziu dormim, după mai multe hlizeli în cameră, discuții diverse. Ne trezim dimineață și vedem că nu mai plouă. Hainele s-au mai uscat acum, dar eu încă am un prosop ud, iar bocancii lăsați în fața camerei sunt leoarcă. Ne îmbrăcăm repede și urmăm rutina de seara trecută, cu spălatul pe dinți și pe față înconjurați de munți, afară, la chiuveta improvizată la care curge apă bocnă. Dar azi e soare. Niciodată nu m-am spălat pe dinți cu așa o priveliște. E frumos. Scoatem tot, afară, la soare: bocanci, bețe, unii scot și rucsacii și îi mai lasă să se zvânte puțin cât mâncăm. Cafeaua de dimineață de la Mălăiești e superbă. Mâncăm zacuscă pe pâine și luăm și la pachet, să avem pe traseu.

Bocancii s-au mai uscat. Punem două rânduri de șosete, ne încălțăm, fixăm rucsacii în spate, desfacem bețele, o ultimă poză în fața cabanei și una cu circul glaciar pe fundal și pornim pe traseu. Prind puțin semnal și o sun pe mama. Îi zic că e wow totul. Începem să traversăm valea Mălăiești, ușor, ușor. La început mergem lin, pe o potecuță înverzită. Toată valea e verde acum, pentru că e vară. Curând începem să urcăm, ușor, dar parcă ascensiunea nu mi se mai pare atât de grea ca în ziua precedentă. Ne ajută și vremea.

Ne oprim după ceva vreme, stăm pe un dâmb, admirăm, facem poze, ne uităm la cât de în spate e cabana deja, ce mică ni se pare acum. Wow, cât am mers! Un coleg care se uită prin binoclu ne spune că a zărit capre negre. Prima dată nu le văd, dar după ce mă chinui puțin și mă concentrez asupra punctului spre care îmi arată el, le zăresc și eu. Sunt de cealaltă parte a văii. Prima dată văd una, după aia încă una, iar la final număr vreo trei, patru. Sunt foarte frumoase, stau liniștite și una dintre ele pare că se uită fix în direcția noastră. Domn profesor ne spune că ele au auzul foarte fin și ne pot simți, chiar și de la distanța aceea. Rămânem și le mai admirăm o vreme, după care continuăm să urcăm.

Deja începe să devină puțin mai greu de urcat, dar după ceva timp suntem aproape în vârf. Suntem sus de tot acum, cel puțin mie așa mi se pare și avem toată valea Mălăiești sub ochi. În fundal, în față, departe, masivul Postăvaru. În stânga, tot departe, pe celălalt versant, refugiul Țigănești. Și în dreapta e drumul nostru. Continuăm să mergem, la un moment dat ajungem într-o deschizătură, drumurile se bifurcă. Departe, sus de tot, se vede cabana de la Vârful Omu. În dreapta se face o potecuță lină și foarte frumoasă, iar dedesubt se întinde o vale largă. Disting în depărtare, în vale, oi la păscut, ciobani întinși la soare, pe iarbă, sau care mână oile mai departe. Mă simt de parcă am ajuns în altă lume și e frumos.

Ultimul segment de drum, până la cabană, pare cel mai greu dintre toate. Vedem cabana și ni se pare că e foarte aproape, dar cumva, pe măsură ce înaintăm, parcă drumul devine tot mai lung și panta tot mai grea. Unii o iau înainte, mai rămânem câțiva și mai în spate ca să facem poze, să admirăm, să ne tragem sufletul și să zicem: „Hai că mai avem puțin!”. Oboseala își spune cuvântul, deja. Simt că mă lasă picioarele și mă tot gândesc că am ajuns până aici, iar acum când sunt așa de aproape, corpul meu pur și simplu nu mă mai ajută. Simt frustrare, dar când îmi rotesc privirea și îmi dau seama unde sunt, frustrarea se combină în mod amuzant cu o satisfacție nemăsurată.

Ajungem în curând, ne minunăm de priveliște și ajungem în fața cabanei unde, la o masă din lemn cu o băncuță cu spătar și o pătură pusă pe ea, ceilalți colegi deja ne așteaptă, împreună cu domnul de la cabană care ne-a primit cu o oală plină de ceai cald de fructe. Îl îndulcim foarte puțin cu zahăr și punem și o felie de lămâie. E cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată. Și sentimentul de a lăsa în sfârșit rucsacul jos după atâta mers și urcat, la fel.

Scoatem restul proviziilor pe care le mai avem la noi – pâine cu semințe, salam de Sibiu, brânză topită și facem sendvișuri pentru toți, mâncăm și exclamăm: „Am ajuns!”. Vremea încă ține cu noi, admirăm vârful Omu în dreapta, ne uităm la cei care coboară de acolo de sus, de la cruce, în stânga se ridică impunător releul Coștila, iar în față este un hău imens și superb. Ne aventurăm pe stânci, facem poze, domnul de la cabană ne dă niște pături și ne ducem mai departe, pe iarbă, unde facem și mai multe poze, pe telefon, pe aparat, cât mai multe. Ne descălțăm de bocancii grei și ne întindem sub soarele puternic. Mă simt de parcă plutesc, mă simt ușoară, deși gambele îmi zvâcnesc continuu.

Apoi, domnul de la cabană ne conduce în camera la comun, unde se doarme la prici. O sobă mare se află în mijlocul camerei și face destulă căldură. Mă simt nostalgică puțin și îmi amintesc de soba mea de acasă. Îmi dau seama că îmi place locul ăsta foarte mult. O debara micuță de tot (care este de fapt pentru depozitat încălțămintea), noi o folosim ca garderobă, ca spațiu să ne schimbăm. După o vreme, rămânem fără apă și pornim iar la drum, în jos, spre izvor. Drumul e mai lung decât credeam noi, dar e frumos. Facem din nou poze, iar eu nu pot să-mi iau ochii de la tot ce ne înconjoară. Mă tot minunez și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Ajungem la izvor, care de fapt este multitudinea de firicele de apă curată de munte ce se preling printre stânci. Urcăm până acolo și ne avântăm toți cu cât mai multe sticle. Într-o parte apa curge mai încet, firicelele sunt mai firave și durează mai mult. În altă parte, descoperim mai multe izvorașe micuțe, unde apa curge chiar repede și din abundență și reușim să umplem acolo toate sticlele. Mai admirăm o vreme, iar apoi hai la urcat înapoi, cu toate sticlele de apă în spate, în mâini, în buzunarele de la polare, pe unde apucăm. 

Urcușul din nou se dovedește a fi greu, iar curând vremea nu mai e atât de primitoare precum fusese acum vreo jumătate de oră. Muntele e schimbător și capricios, la fel și vremea de la munte. Se adună ceața, începe să plouă și foarte curând cade grindină. Grindină mare, cât niște biluțe din acelea chinezești de sticlă cu care ne jucam când eram mici. Încep să mă îngrijorez puțin, deoarece ceața e chiar densă și nu mai vedem cabana. Ne folosim toate simțurile, îi strigăm pe ceilalți care o luaseră puțin mai în față, îi așteptăm și pe cei mai din spate, îi auzim, ne ghidăm după vocea lor și curând găsim drumul. Nici nu mai aveam mult de mers, cabana era chiar deasupra dâmbului sub care ne aflam noi, însă ceața făcea ca totul să pară foarte departe.

După ceva vreme, ploaia se lasă, se risipește și ceața și iese soarele. Vedem apusul din spatele cabanei de la Vârful Omu și e superb. Mă cuprinde un sentiment ciudat, parcă îmi vine să plâng de fericire, nu-mi vine să cred că sunt aici și îmi tot repet în minte: „Cât de frumos e!”. Respir aerul acela curat cât mai adânc în piept, de parcă aș vrea să-l iau pe tot acasă, la fel cum procedasem și cu cerul plin de stele de deasupra cabanei Mălăiești.

Seara, mâncăm piure cu cârnăciori, bem vin fiert la lumina frontalelor pe care le fixăm peste tot pe unde apucăm, deoarece cabana nu are curent electric, iar apoi ne apucăm să ne jucăm Mafia. La fel ca și la Mălăiești, un cuplu de tineri (mai mari decât noi cu vreo câțiva ani) se alipește de noi și începem să jucăm toți. Explicăm regulile, unii le prind mai greu sau încurcă personajele și atunci oprim jocul ca să explicăm din nou cine e cine (cărțile pentru cetățeni, killeri, polițiști, doctor etc.)

Curând începem să ridicăm vocile, începem să ne acuzăm între noi și să ne certăm. Formăm alianțe împotriva unuia sau mai multora dintre noi și de vreo două ori reușim să-i învingem (cetățenii pe killeri), alteori reușesc să se ascundă foarte bine și să ne dezbine pe noi între noi (cetățenii). După ce ne plictisim de Mafia, deși jocul ar fi putut să dureze și o noapte întreagă, descoperim și aici o chitară și reluăm repertoriul de seara trecută, pe aceleași voci afone, dar pline de fericire. 

Târziu în noapte, mergem afară și dârdâim în timp ce ne spălăm pe dinți direct pe stânci, în fața cabanei, cu apa prețioasă din sticlele cărate atâta drum. Îmi las din nou capul pe spate și admir stelele, sunt și mai multe aici și chiar și mai strălucitoare decât la Mălăiești! Admir stația meteo și îmi dau seama abia acum cât de sus suntem. Jos de tot, în depărtare, se văd multe, multe lumini galbene, strălucitoare, liniare. Râșnovul mai la stânga și Brașovul mai în dreapta. E pur și simplu superb.

Restul pleacă în cabană, dar eu mai rămân câteva minute să mă minunez de cerul ăsta, să-l fotografiez cu ochii minții și să-l păstrez tot timpul cu mine, o amintire atât de dragă, care nici măcar nu e palpabilă și nu poate fi văzută de alții, dar care este aici cu mine, în mintea mea. Dârdâi în continuare, nu-mi vine să cred ce frig s-a lăsat și mă îndrept și eu spre cabană, în camera cu priciuri, cu soba care încă e fierbinte. Dormim toată noaptea înghesuiți unii într-alții, dar nu mă deranjează. Suntem toți împreună, la 2505 m altitudine, unde nu credeam și nici nu-mi închipuiam că voi ajunge vreodată. E superb.

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5

cover foto: Dariana Cîrjan