Material realizat de Patricia Cîrtog, 17 ani, elevă la Colegiul Național “Octavian Goga” Sibiu.

Interviu cu Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”.

Este o după-masă de joi, sfârșit de vară. Orașul este plin de zbucium, are loc ASTRA Film Festival, mica noastră comunitate e pusă pe treabă. Cu inima aproape să îmi facă poc, cum ar spune solistul trupei, și cu o semilună în ureche, plec grăbită spre Muzeul ASTRA, unde mă întâlnesc cu “om la lună”, formația de alternative, indie și rock poetic, care coase ritm pe țesătura poeziei ce îndeamnă la pace și stare de bine. 

Alături de Andra, cu care împărtășesc pasiunea pentru muzica lor, îl găsim pe Doru Pușcașu, solistul trupei, la un loc umbros, sub copacii încă verzi din muzeul în aer liber. Are bucle lejere îmbrăcate în soare, deoarece a fost, împreună cu trupa, la Lacurile Naturale din Ocna Sibiului, unde spune că i s-a părut fabulos. Acest lucru mă face să realizez imediat simplitatea persoanei din fața mea și faptul că Doru este exact ca muzica lui: sincer, autentic și cald.

​“om la lună” a luat naștere acum 2 ani, inițial ca proiect solo de rough acoustic poetry al lui Doru, iar în 2019, odată cu cooptarea muzicienilor Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu a devenit trupă. Înaintea concertului de lansare a albumului “Dans”, compus în perioada de izolare, am povestit cu Doru despre un cumul de idei, de la copilăria sa, până la ce îl face fericit și ce este important să oferim lumii din jurul nostru. Am discutat despre experiența lui din timpul pandemiei, despre vulnerabilitate, deznădejde și…

Faci muzică de când erai mic? Cum a apărut muzica în viața ta?

Copilăria mea s-a petrecut în comunism și în timpul tranziției spre democrație. Pe vremea aceea, pe lângă faptul că erau foarte puține programe TV, cărți sau alte forme de a-ți petrece timpul liber, se mai și lua curentul foarte des. Așa că tata obișnuia să aprindă lampa cu gaz, ne așezam cu toții într-o cămăruță din apartamentul nostru de pe Drumul Taberei și cântam: o romanță, un cântec de munte. Mai trecea timpul, mai uitam de probleme. La 13 ani, am început să cânt la chitară, ca să impresionez fetele.

…Atunci ai început să scrii și poezie?

Nu, asta a fost mult mai târziu. În primul an de facultate, am făcut parte dintr-o trupă, “41”. Acolo, am scris primul meu cântec, foarte naiv și romantic, dar mă distram teribil. Trupa se numea ”41”, deoarece chiar atunci se inaugurase Tramvaiul 41, care era un mijloc de transport rapid. Apoi, a devenit “Oliver”, cu care am scos 2 albume și a avut succes, am trăit experiențe memorabile.

În cele din urmă, au început să sară scântei din “om la lună”, eram doar eu cu chitara. Și am avut noroc să îi găsesc și pe băieți și să ne contopim emoțiile și trăirile în muzica pe care o compunem împreună.

Care este povestea numelui “om la lună”?

“om la lună” vine de la semnalul “Om la apă”. Pe orice fel de vapor care navighează pe orice fel de apă, sunt niște panouri pe care scrie “În caz de om la apă, strigați Om la apă! stânga/ dreapta, după caz.”. Astfel, “om la lună”, este un soi de strigăt al oamenilor cu capul în nori, visători, care nu reușesc să se adapteze întru totul la lumea cotidiană și care, pe de altă parte, se regăsesc într-o zonă a visării, a meditației.

“om la lună” este coalizarea unei comunități care se salvează prin iubire, emoție, deznădejde, frică și alte sentimente ce ne străbat trupurile.

Care este relația din trupa voastră? Cum treceți peste neînțelegeri?

Trupa noastră este bazată pe foarte multă dragoste, izvorâtă din pasiunea comună pentru muzică. Așa cum orice relație se construiește, e nevoie să facem compromisuri, să învățăm unul de la altul, să ne ascultăm. Noi suntem foarte complementari, punem la comun tot ce suntem și avem, pentru a oferi ceva cât mai autentic și mai sincer. Doar așa putem transmite emoție și empatie. Iar atunci când suntem în turneu, avem sentimentul de tabără, acel entuziasm din copilărie, o tabără de creație, în care râdem, bem bere, cântăm și ne trăim visurile.

…Muzica nu este principalul vostru venit.

Nu, dar cred că acesta ar fi scopul, ne-ar plăcea să ne putem întreține doar din muzică. Eu sunt copywriter și am o agenție cu care fac proiecte de advertising, dar acestea nu mă țin ancorat în programe fixe sau ore interminabile de lucru.

Crezi că s-ar schimba în vreun fel muzica voastră în acest caz?

Cred că toți artiștii își pun această întrebare atunci când trec de la underground la mainstream, dacă va avea efect asupra autenticității creației lor. Aș vrea să cred că nu, dar nu știi niciodată cum evoluează lucrurile. Vreau să cred că noi nu am putea face lucrurile altfel, deoarece muzica noastră vine foarte natural, nealterat.

Muzica noastră este un demers complet autentic, venit din suflet, așa cum este el, într-o formă brută. Îmi doresc să cred că acest lucru nu se va schimba niciodată, pentru că, altfel, s-ar pierde magia.

Ce are muzica voastră special?

Tocmai magia asta de care pomeneam. Mi se pare că noi livrăm un produs uman, mai degrabă decât un produs muzical. Suntem prietenii ascultătorilor noștri, iar muzica noastră ne inspiră, așa cum îi inspiră și pe ei. Vrem ca muzica noastră să fie o experiență, nu doar un stimul auditiv. Suntem asemenea personajului principal din filmul “Fără armă în linia întâi”. Nu ne putem apăra prin atac, prin război cu arme sau ieșind în stradă. Așa că noi avem grijă, cuminți, de cei răniți. Îi salvăm cum putem. Iar ei ne salvează pe noi.

Dacă muzica voastră ar avea un miros, care ar fi acela?

Cred că ar avea mirosul acela de bazar din Istanbul (trage aer în piept). Istanbul este un oraș al culorilor și al mirosurilor. Imaginează-ți un bazar plin de mirodenii, așezate în turnulețe, asemenea celor pe care le facem din nisip. Fiecare turnuleț are altă culoare și nu poți identifica un miros: aromat, lemnos, spicy, dulce, nu știi ce e.

Un cumul de arome care au sens separat, dar împreună sunt cu totul altceva. Așa ar mirosi muzica noastră.

Povestește-mi despre experiența voastră de izolare și cum a fost să împărțiți mansarda casei tale pentru 15 zile.

Carantina a fost un sol foarte fertil pentru creație, deoarece era foarte multă incertitudine, foarte multă frică, emoții negative. Personal, am simțit foarte multă anxietate. M-a lovit în piept ideea că toate ancorele au ieșit din nisip și că oricând totul se poate sfârși. Nu mă mai gândisem la asta până atunci, cred că treceam și printr-un soi de depresie.

Apoi, ușor, ușor, am realizat că pot găsi pace în această neliniște. Că, totuși, sunt cu familia mea, nu mai stau în trafic, îmi pot adormi copiii seara, în tihnă, mă pot bucura de grădina mea. Și de aici, au născut sentimente pozitive, energie. Iar acest cumul de bine și rău s-a transformat în cântece. Am lăsat mintea goală, am aprofundat fiecare gând și am scris versuri.

…Din care s-a născut albumul “Dans”.

Da. Am avut marele noroc să locuiesc într-o casă care dispune de o mansardă, în care i-am putut primi pe băieți. Am pus cap la cap ce a creat fiecare, într-o atmosferă de tabără, cu seri lungi petrecute în curte și multă veselie. La 17:00 aveam live-uri, care ne dădeau mari bătăi de cap din cauza problemelor tehnice, iar apoi compuneam. A fost fabulous.

Îți amintești prima oară când ai simțit că ți se mișcă pământul de sub picioare? (întreb eu, fredonând involuntar piesa “Dans”)

La începutul perioadei de pandemie. Mă simțeam absolut îngrozitor, mă trezeam oftând din toți rărunchii, deși teoretic aveam tot ce îmi trebuia. Simțeam o tristețe până în vârful degetelor, care parcă mă copleșea, mă dobora. Și, în timp ce stăteam la pian și apăsam profund pe clape, asemeni scenelor dramatice din filme, mi-au venit versurile acestea. Tot ceea ce credeam eu că este bătut în cuie, nu mai era. Lumea mea putea să dispară a doua zi, “de parcă n-a fost nicicând.”– așa cum spun în piesă. Dar, din fericire, în momentul acela, în spatele meu, au apărut băiețelul și soția mea. “Ce frumos cânți, tati. Ce cântec frumos.”– a spus el cu o voce angelică, cu ochii aceia mari și cu inocență. Pentru el, nu era nimic întunecat, era doar tatăl lui cântând la pian. Era, pur și simplu, frumos. Mi s-a umplut sufletul de emoție. Și în acel moment, s-a schimbat totul, s-a schimbat perspectiva.

…Ai început să vezi stelele cum dansează…

Exact. “Stai, că nu e așa de rău”– mi-am spus. Lucrurile nu sunt atât de întunecate. Am aici un copil care mă ascultă. Eu sunt complet fericit. Am trecut de la cel mai rău și întunecat gând, la cel mai frumos posibil.  

De ce zidesc oamenii ziduri? (referire la piesa “Zid”, din noul album)

Cred că de-a lungul vieții noastre, întâlnim ziduri. Ne lovim de ele și ne doare, ne pierdem din naivitate. Apoi, din teama de a nu ne mai lovi din nou, ne clădim și noi ziduri în jurul nostru. Însă, atunci când nu ne expunem, oamenii nu ne pot descoperi. La rândul lor, se lovesc de zidurile formate de noi și sunt răniți.

Pe de altă parte, se întâmplă să cunoaștem oameni care ne țin scara să depășim ziduri, poate chiar ne ajută să le dărâmăm. Astfel, zidurile sunt parte din viețile noastre. Atunci când am scris această piesă, eram în episodul depresiv din pandemie, în care credeam că mă voi face una cu toate zidurile mele. Îmi imaginam cum pun așa, cărămizi în jurul meu și rămân acolo.

Pentru a schimba puțin perspectiva, ce îți face inima să danseze?

Hm, păi, interviul acesta. Soarele care trece prin copaci, iar căldura care e plăcută. E sfârșit de vară, o după-amiază de joi. Timpul tihnit petrecut cu familia mea. Faptul că pot să cânt cu prietenii mei. Modul fabulos în care suntem primiți oriunde mergem. Energia care se transmite în acest Univers. Foarte multe lucruri. Este un șir infinit de lucruri, trebuie doar să îi dai voie inimii să tresalte. Cred că tu alegi cu ce rămâi după o experiență, cu binele sau cu răul și asta mă bucură.

Ce impact are muzica asupra vieții?

Așa cum am spus, muzica salvează vieți. Dintre toate formele de artă, muzica mi se pare cea mai la îndemână, cea mai facilă.

Muzica te lovește pe mai mulți receptori, oamenii se identifică foarte ușor cu ea. Muzica te face să dansezi, să uiți, să trăiești. Te face viu.

Dacă ai fi un animal, ce animal ai fi?

Întrebarea asta ar fi trebuit să o includ în oracolul din copilărie. Cred că aș fi un animal domestic, un câine poate. Un câine de curte, foarte loial și credincios stăpânului, căruia îi place stabilitatea și se bucură de lucruri mici.

Mergi la vot?

Sigur că merg, am fost întodeauna. Cred că suntem datori în viața asta să facem cât putem noi de mult bine, în măsura în care putem. Și votul este unul dintre acele lucruri pe care le putem face.

Recomandă-mi o carte.

Trebuie să știu mai multe despre tine, ca să îți pot recomanda o carte. Să știu prin ce treci, care sunt emoțiile, pasiunile tale. Mai degrabă ți-aș recomanda să citești. Cred că există o conexiune între oameni și cărți. E posibil să mergi acum într-o librărie, să îți pice ochii pe o carte și aceea să îți schimbe viața. Important e doar să fii deschis să primești acea carte în viața ta. Ca multe altele, de altfel…

Ceilalți membri ai formației încep sound-check-ul. Instrumentalul melodiilor atât de cunoscute de mintea mea se pierde printre frunzele copacilor și îmi transmite emoție. Rămân la concert și mă despart, doar fizic, de această trupă pe următoarele versuri:

 “Să-mi dai și mie luna ta,
 A mea nu-i deloc sau prea puțină.
Să-mi dai și mie luna ta,
Și-am să ți-o dau mai plină.”.
 

Pace vouă! 🙂