„E important ca noi, femeile rome, să ne spunem singure povestea”. Interviu cu actrița și cercetătoarea Oana Rusu
de Marta Solomon
Al patrulea din cei cinci copii ai unei familii de etnie romă, actriță, soție, cercetătoare, mamă și doctorandă, Oana Rusu se descrie ca fiind o sumă a tuturor identităților enumerate aici. Pe la 17-18 ani voia să devină psiholog, însă un prieten a influențat-o să dea la teatru. A fost sprijintă 100% de părinți, tatăl mărturisindu-i că și el a vrut să devină actor. În dialogul purtat, Oana Rusu ne împărtășește o poveste fascinantă despre modul în care își folosește arta pentru a provoca schimbări sociale.
Marta Solomon: Ați colaborat cu compania de teatru Giuvlipen, recunoscută pentru promovarea culturii rome. Ce credeți că aduce nou în peisajul artistic de la noi această colaborare?
Oana Rusu: Îmi place că au avut îndrăzneala să facă ceva nou și să își spună punctul de vedere prin autoreprezentare. Adică e important ca noi romii și femeile rome să ne spunem singure povestea fără să fie intermediată de ce cred alții sau despre cum cred alții că suntem noi. Și e important să existe o platformă în care fiecare să-și spună părerea, să se autoreprezinte, pentru că asta duce clar și la o vindecare a atâtor traume și a atâtor vremuri în care alții ne-au povestit și alții au scris istoria noastră și duce și la un alt nivel de autenticitate a povestilor. E ca și cum eu ți-aș spune povestea ta, fără ca tu să te recunoști în ceea ce vezi sau în ceea ce auzi.
Ce presupune mai exact conceptul de „Teatru Forum” pe care îl utilizați?
Oana Rusu: Teatru Forum e un instrument social, e foarte diferit de teatru clasic, cumva nu respectă aceleași principii. Teatru Forum se face cu non actori, adică cu oameni care au acele probleme.Am făcut trei proiecte de Teatru Forum la inițiativa unor asociații feministe rome din București. Două dintre ele le-am făcut în Ferentari, în București, unde sunt locuitori preponderenti de etnie romă. Tema acestor spectacole a fost accesul dificil al persoanelor de etnie romă la serviciile de sănătate publică; al doilea a fost despre violența în familie. Eu m-am dus în Ferentari unde am lucrat cu șapte femei, am ascultat poveștile lor, le-am scris împreună cu scenariul pentru piesă. Ele joacă, iar rolul meu ca facilitator al acestei piese de Teatru Forum este să-i învăț pe non-actori cum să interpreteze. E o formulă care trebuie respectată, sunt niște personaje clare care trebuie să existe incluse în scenariu.
De asta, în teatru forum, spectatorii sunt numiți spectActori, pentru că ei la un moment dat, în momentul în care nu sunt de acord cu felul în care acționează victima, au dreptul să spună stop, personajele de pe scenă se opresc și spectatorii vin pe scenă și propun altă soluție, adică schimbă finalul scenei. Sunt încurajate dialogul, gândirea critică, găsirea de soluții. Și de multe ori la aceste spectacole de Teatru Forum sunt invitați jurnaliști, autorități, oameni din comunitate care au putere decizională pentru ca ei să fie provocați să găsească soluții la aceste probleme pe care le are comunitatea respectică.
Simțiți că societatea românească are nevoie de un reset, dacă ne referim la realități precum acceptarea sau incluziunea?
Oana Rusu: Nu are nevoie de un reset, are nevoie să învețe despre acceptare, pentru că nu e că noi am știut cândva și acum nu mai știm și ne dăm un reset și ne aducem aminte. Noi toți avem nevoie să învățăm mai multe despre empatie, despre acceptare, despre incluziune. Am mai fost întrebată dacă m-am confruntat cu momente de discriminare. Și am zis nu am avut în mod direct multe situații de genul ăsta. Ce aș spune persoanelor care discriminează? Pune-te în papucii celuilalt. E chiar un exercițiu fizic. Scoate-ți papucii și pune-te în papucii celuilalt și atunci o să-ți dai seama câte nevoi ai și ce așteptări ai de la ceilalți să primești ajutor și atunci dacă reușești real să faci exercițiul asta atunci o să gândești altfel, o să vezi lumea altfel și atunci nu ai cum să nu fii empatic.
Știu că sunteți și membră într-un proiect de cercetare despre (in)justiția socială și (in)justiția de mediu. Din experiența de până acum, inclusiv cea de teren, ne puteți da un exemplu concret de nedreptate socială cu privire la comunitățile defavorizate?
Oana Rusu: Injustiția socială și de mediu sunt cumva diferite, dar coexistă. Poate fi injustiție socială fără să fie o injustiție de mediu neapărat. Eu lucrasem într-un proiect care a vizat comunitățile de romi din mai multe locuri din țară. Cred că toată lumea din țară știe despre Pata Rât, acea comunitate de romi de la marginea Clujului. Ei trăiesc lângă groapa de gunoi, în condiții improprii. Am lucrat acolo două săptămâni, după aia am mai lucrat două săptămâni tot așa în comunități de romi care sufereau de această injustiție socială și de mediu, pentru că erau zone improprii traiului uman. Aici, în proiectul ăsta de la Sibiu, în EcoJUST, avem niște studii de caz clare, diferite de ce am experimentat eu. Aici avem o comunitate de romi de la Dăroaia, de la marginea comunei Roșia Montană, pe care o cercetăm, încercăm să o înțelegem mai bine, să exemplificăm toate injustițiile de care au parte și de mediu și sociale și așa mai departe.
Care e impactul când mergeți în comunitățile defavorizate?
Oana Rusu: Oamenii în primul rând te întreabă cine ești, ce vrei și ce le poți oferi. Astea sunt întrebările cu care te întâlnești. Imediat ce ai pus pasul acolo. E greu ca un om care stă iarna în frig sau n-are apă sau n-are ce mânca, acum când lui îi e foame, să-i spui unui om flămând știi, peste 20 de ani, poate autoritățile vor schimba ceva sau pentru copiii tăi poate lucrurile se vor îmbunătăți. E greu procesul prin care să ajungi la concluzia că de fapt, ca lor să le fie bine constant și pe termen lung, schimbările nu pot veni de la tine ca persoană fizică. Trebuie o schimbare structurală, o schimbare mare, o schimbare de sistem. E greu să-i faci să înțeleagă că schimbarea vine lent, treptat și că nu vine imediat de la noi. Pentru că ei. când mergem acolo, vor un ajutor concret, imediat, vizibil, palpabil.
La Roșia e o comunitate diferită din ce punct de vedere? Că ea fiind o comunitate „vedetă” în mass media, oamenii erau sătui să ofere interviuri, nu mai aveau răbdare să își dea seama dacă ești bine intenționat sau rău intenționat. Cu atât mai greu mi-a fost să-i fac totuși să se deschidă. aici intervin skill-urile mele de actriță, de om, de psiholog, de mamă. Adică ești cu tot arsenalul la înaintare.
Lumea artistică e plină de incertitudini și greutăți în România. Care e cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o ca actriță de teatru?
Oana Rusu: Eu sunt un caz fericit din punctul ăsta de vedere, n-am avut suișuri și coborâșuri și n-am avut mari perioade în care să nu fiu angajată într-un proiect sau într-o instituție. Provocarea din prezent, să zicem, este să nu ajung la o blazare, am fost angajată de când am terminat facultatea până în prezent, să zic: Da, am 20 de ani de experiență, nu mai am ce să învăț, de acum știu tot, cunosc tot, pot să interpretez orice, nu mai merg la casting! Asta e o capcană în care evit să cad. Dar trebuie să fiu conștientă că nu mai pot să joc Julieta, adică nu mai am pretenții de jună primă. Am ajuns să joc mame și cu toate astea să nu mă blazez. Asta e provocarea. Să nu te blazezi și să zici că gata, știu tot.
Ați putea să explicați pentru tinerii cititori ai revistei noastre afirmația pe care ați făcut-o într-un interviu, și anume că într-o lume fără teatru, oamenii ar supraviețui, dar fără suflet?
Oana Rusu: Toate elementele astea pe care teatrul poate să ți le ofere, îți îmbogățesc trăirea, de la cel social despre care am vorbit și la cel de a crea o comunitate, sau de a de a te aduce la catarsis, la acel moment în care tu să-ți poți arde, odată cu personajul pe care îl vezi pe scenă, toate emoțiile. Cred că dacă nu ai avea acest loc în care să-ți antrenezi sufletul, în care să-ți arzi sufletul, în care să-ți vezi sufletul interpretat de altcineva, ar fi ca și cum n-ai da importanță emoțiilor tale sau simțirilor tale și atunci ai fi redus la un simplu mamifer.