Interviu realizat de Anitta Pelin, 24 de ani, Timișoara

Mereu mi-am dorit să fie totul în jurul meu perfect. Oamenii. Viața. Eu.

Mereu mi-au plăcut cifrele rotunjite. Pentru mine, o notă de 9.50 nu era niciodată doar atât, era 10 curat. Perfect. Un text aproape bun nu era niciodată suficient. Trebuia să fie perfect. Verificat și modificat de nenumărate ori. Plâns. Ultra-gândit. Și apoi schimbat din nou. Mi-ar fi plăcut să povestesc despre anumite învățăminte la un sfert de secol (o vârstă aproape perfectă, din nou), dar mi-am dat seama că și cei 24 de ani împliniți zilele trecute sunt suficienți să te lase să visezi, să te provoace și să îți dea lecții. Și am învățat. 

Sunt Anitta. Și spun despre mine că văd lumea plină de optimism, bucurie și bunătate. Dar cum e Anitta când nu vede lucrurile așa? Cum sunt când nu am speranță? Când nu am putere să visez? În cine mă transform? Câte gânduri pe secundă îmi trec prin cap? Cum sunt când stau pe loc? Îmi place foarte mult să întreb. Dar evit uneori să mă întreb. Pentru că mi-e frică de cea de-a doua eu. De cea întunecată, care iese la suprafață când mă aștept mai puțin. 

Mi-am dorit să dau la facultatea de jurnalism, încă de la finalul clasei a VIII-a, după ce am fost într-o tabără. În clasa a XII-a, aproape de Bac, m-am luptat cu oricine care mi-a propus să încerc și altceva. Dar nu am vrut. Am fost atât de încăpățânată, încât mă gândeam că dacă nu voi intra, rămân acasă un an și învăț. Însă am intrat. 

M-am implicat încă din primul an în proiecte extrașcolare. Voiam să învăț, să exersez, să fur multă meserie. De fapt, cred că voiam să nu am timp să mă gândesc. Voiam să nu am timp să-mi fie frică sau dor de casă. Pentru că aveam deja un drum și trebuia să merg pe el, indiferent de cum mă simțeam. Drumul perfect. Și mi-am dorit atât de tare să fac jurnalism, încât mi-am dedicat tot timpul îndeplinirii acestui vis. Tot timpul. Nu m-am dus la petreceri prea mult. Citeam obsesiv presa. Urmăream jurnalele de știri. Făceam foarte multă documentare înainte să simt că pot vorbi despre un subiect. Erau pași mici, dar eu simțeam că prind curaj. Că fac lucrurile bine. Că sunt puternică.

Prin anul doi de facultate, aveam un prieten bun, pe care îl consideram modelul meu. Îl admiram atât de tare, încât simțeam că trebuie să fiu un fel de continuare a lui. Dar era total greșit să nu mă văd pe mine ca pe o personalitate singulară. Pentru că speram să-i calc pe urme profesional, mă așezam în fața unei camere de filmat, deși îmi dădea o stare mare de panică. Nu-mi plăcea de mine. Nu mă regăseam deloc, eram mult mai agitată decât ar fi trebuit și lucrurile nu ieșeau deloc natural. Toată lumea îmi spunea că evoluez, că era bine că exersez, că arătam bine și naturală pe ecran. Dar eu nu simțeam deloc așa. Mă sufocam. Mintea îmi juca feste atât de mari, încât ajunsesem să cred că toată presiunea pe care o simțeam, era pusă de cei din jurul meu, nicidecum de mine. Îmi era frică să-mi asum orice. Iubirea. Pasiunea. Vina. Cuvintele. Sentimentele. Frica.

Frica mi-a fost un motor bun de multe ori. Și sper că tot de atâtea ori să o fi învins. Frică mi-a fost și să mă îndepărtez de el suficient cât să-mi treacă tot ce simțeam. Frică mi-a fost și că o să-l pierd. Sau poate pe mine. Dar am realizat că trebuie să evoluez, să merg mai departe. Și acum nu mai e așa de greu să mă despart de oameni, chiar dacă uneori mai doare. Și acum mi-e ușor să zic că mă simt bine, mai bine, dar adevărul e că nu am fost bine deloc. 

Nu știu cum va arăta perioada următoare și mă sperie gândul. Mă sperie că poate mă voi trezi într-o dimineață și nu voi avea energia să mă ridic din pat, la fel ca în acele perioade. Însă acum nu mă sperie că nu mai știu cum să gestionez o asemenea criză, ci mi-e frică că mă va lovi când mă aștept mai puțin. Mă bucur să fiu cu mine acum, să mă întreb. Pentru că planuri nu mai am. Mă mai întreb doar cum o să fie când iar nu o să-mi fie bine? 

Și pentru că nu vreau doar să mă întreb, ci și să-i provoc pe alții să răspundă la întrebări, am invitat-o la discuție pe Andreea Oance, jurnalistă la West City Radio din Timișoara și la Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien. Ne-am întâlnit de ziua cafelei, pentru că suntem iubitoare și pentru că încă aveam nevoie să ne trezim. Am vorbit despre cum au fost începuturile în presă, despre cum a fost revenirea după concediul de maternitate și despre ce nu ar face în această meserie. 

Andreea, cum te-ai prezenta unei persoane care nu te cunoaște? 

Sunt Andreea Oance, sunt jurnalistă de 15 ani, lucrez în presă scrisă și vorbită. Nu-mi place să răspund la întrebări, îmi place să pun eu întrebările. Mă prezint drept o persoană foarte optimistă și, prin meseria mea de jurnalist, doresc să scot în față poveștile pozitive despre oameni. Vreau să primeze exemplele pozitive, pe care pot să le prezint altora ca să-i influențez să facă și ei lucruri. Poate că nu se încumetă să facă ceva și, prezentându-le aceste povești, vor încerca și ei.

Cum a început experiența ta cu jurnalismul? Ți-ai dorit asta de mică? 

Nu mi-am dorit de mică să fiu jurnalistă, dar cred că exista ceva acolo. Prin anii `90 erau la televizor prezentatoare care spuneau programul din ziua respectivă. Iar eu le imitam, luam programul tipărit de la sfârșitul ziarelor și citeam cu intonație, ca și cum aș fi fost la televizor. Nu știu dacă aveam gândul să fiu cineva în jurnalism, dar îmi plăcea să mă joc așa.

Cu presa am luat contact în liceu, în clasa a IX-a, când s-a făcut un curs pentru elevii de la Liceul Teoretic Nikolaus Lenau. Venise un redactor de la ziarul german din Timișoara, care a vrut să prezinte tinerilor cum arată jurnalismul și s-a gândit că poate ar fi cineva interesat. Am participat atunci și am aflat cum se scriu știrile și articolele, iar la final aveam șansa de a publica articolele scrise în ziar. Am scris, a început să-mi placă tot mai mult și de atunci, din clasa a IX-a, mi-a fost clar că vreau să fac presă scrisă.

Am ajuns la facultate la Universitatea de Vest, am absolvit jurnalism și germană, atunci era dublă specializare. Făceam practică la ziarul german în fiecare vară și în ultimul an de facultate ni s-a oferit o șansă de angajare, mie și unei colege. Știam deja cum funcționa treaba. Așa am început la ziar.

Și la radio de cât timp lucrezi? 

La radio lucrez de 14 ani. Spre sfârșitul ultimului an de facultate, un coleg de-al meu lucra în weekend la West City Radio și ne-a invitat să vedem cum e. Am rămas fascinată de felul în care se juca cu butoanele, de toată treaba din spate care la radio nu se vede, doar se aude. Și nu știi cum faci să se audă. Mi-a plăcut mereu radioul și ascultam, dar nu-mi imaginam că pot face asta. Mi se părea că am vocea prea subțire și știam că la radio trebuie să ai o voce gravă. Însă nu am vrut să renunț atât de ușor. M-am dus de multe ori la emisiunile colegului meu și urmăream foarte atent ce face, cum se joacă cu vocea și cum mixează ca atunci când termină ceva de zis, să înceapă o melodie. Am exersat de câteva ori și apoi l-am întrebat ce crede. Mi-a spus că este potențial.

În toamna lui 2007, plecase o colegă și le-am propus celor de la radio să mă lase să mă „joc” în weekend, fără bani. Și m-au lăsat. Făceam o emisiune de două ore, duminica, prezentam un top și, încet-încet, pentru că începuseră să-mi vadă potențialul, m-au chemat și în timpul săptămânii. Cred că rețeta succesului meu e că am fost omul de la locul potrivit, căruia cei de la radio i-au dat o șansă pentru că promitea. Jobul de jurnalist e și mai ușor atunci când începi să cunoști mai multă lume. Ți se deschid și mai multe porți. Dar până în acel punct e mai greu.

Care au fost experiențele din acești 15 ani de presă? Ai în minte ceva negativ care te-a marcat? 

La începutul carierei de ziarist făceam foarte multă documentare prin telefon. Nu prea existau pe internet pagini dedicate ca să afli numere de telefon de la diverse instituții și sunam ca să facem rost de ele. Dar pe la 20 de ani, cât aveam atunci, nu prea ne lua nimeni în serios. Toți se întrebau ce e ziarul german. Nu era foarte cunoscut, nici acum nu este. Ne tratau superficial, mai ales dacă întrebai ceva deranjat sau puneai interlocutorul în încurcătură cu răspunsul. De multe ori mi s-a închis telefonul în nas sau am fost luată peste picior, inclusiv live de câteva ori. Sunt dezavantaje de care se lovește orice tânăr jurnalist: nu ești luat în serios când deranjezi, și când nu deranjezi, s-ar putea să te privească de sus, să ducă discuția în zona în care își doresc. Mi s-a întâmplat să-mi dau întâlnire cu oamenii și să vorbească doar despre ce voiau ei, orice întrebam să fie ignorat și să continue discursul.

Când te-am rugat să te prezinți spuneai că îți dorești să scoți lucrurile faine în față, să „convingi” oamenii să facă și ei ceva. Motivația asta a fost de la început sau a venit pe parcurs? 

Dorința de a scoate lucrurile pozitive în față a venit pe parcurs. La început scrii despre ce ți se cere, cumva mecanic, ca să te formezi. Cu timpul, când începi să ai un vocabular și o idee despre cum ar trebui să arate un text, îl poți modela cum vrei. Cred că am avut un avantaj, pentru că ziarul german este un ziar al minorităților, un ziar de nișă. Nu este o presiune asupra lui, că trebuie să fii în top, să ai multe click-uri, să șochezi sau să vii cu controverse. Știm că așa se întâmplă în presă, indiferent că e centrală sau locală. Am avut libertatea să pot să scriu teme care prezintă frumosul. Și am vrut să continui în această direcție, pentru că dacă te uiți în presa locală sau națională, orice este negativ, șocant, exclusiv.

Ai lipsit doi ani din „peisaj” ca să ai grijă de gemenele tale. Cum vezi revenirea? 

Nu am simțit că am lipsit. Să stai acasă să ai grijă de doi copii, nu e ceva ușor. Toate mamele zic că nu e un concediu, ci e un job permanent. A fost și pandemia între timp, toată lumea era închisă, nu simt că am fost plecată undeva. Am reluat lucrurile de unde le-am lăsat. Am urmărit și n-am urmărit în presă tot ce se schimba pe aici.  

Cum vezi situația în presa locală acum? 

Nici nu știu cum a trecut timpul. Acum 10 ani s-a cumpărat la radio un mixer nou, și ziceau colegii mei recent că e cam obosit deja, merge non-stop. Mie mi se părea că au trecut cinci, dar am făcut schimbarea în 2012. Așa-i și cu presa, sunt de 15 ani aici, nu știu când au trecut. Acum cinci ani existau unele stații locale care astăzi nu mai sunt, erau foarte multe ale posturilor radio și tv. Toate au dispărut. Și în presa scrisă cred că mai există Renașterea Bănățeană și Agenda care mai apar în varianta tipărită. Au dispărut pe rând cam toate și acum se concentrează pe online. Și știm cum funcționează online-ul, alergătură după click-uri și după subiecte, nu e timp de interviuri, de reportaje. Cam asta e ce observ, dar nu în ultimii doi ani, poate în ultimii cinci.

Sunt curioasă să știu dacă ai avut un model, dacă te-a inspirat cineva, și cât de important crezi că e să avem un model? 

M-am ferit de a lua oamenii drept modele, pentru că am observat că dacă am admirat pe cineva foarte tare, dezamăgirea era și mai mare când realizam că poate nu sunt așa cu am crezut eu că sunt. Nu am avut și nici nu am modele, dar îmi place să mă inspir de la foarte mulți oameni, și din presă scrisă și de la radio.

Îl urmăream pe Moise Guran, îmi plăcea foarte mult cum știe să explice atâtea lucruri, și politice și economice, pe care nu credeam eu că aș putea să le înțeleg. Iar faptul că el le prezenta atât de natural și frumos, mi se părea că ajung să pricep și eu. Mai este Vlad Petreanu de la Europa FM, care îmi place foarte mult cum expune situațiile. Cristian Tudor Popescu, e o figură din totdeauna. Îl citeam și când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, îmi plăcea să-i citesc editorialele, și mi se părea, din nou, că înțeleg lucruri pe care nu le-aș fi înțeles altfel. De la radio, mi-a plăcut foarte mult și încă îmi place Bogdan Șerban de la Guerilla, are un fel foarte nonșalant de a ține emisiuni și de a interacționa cu oamenii. Nu aș putea eu să tind spre ce face el, dar e o sursă de inspirație. Mai îmi plăcea Petru Stratulat, a fost la Guerilla și apoi la Europa FM, îmi plăcea stilul lui de a prezenta lucruri, mi se părea că se apropie puțin de ce-mi doresc eu să fac: să transpui oamenii într-o stare, să le descrii niște lucruri, nu să deschizi pur și simplu microfonul la radio și să zici o știre, ci să încerci cumva să-i faci pe oamenii aceia să vadă ce tu povestești. Sunt mai multe lucruri de la mai mulți oameni, pe care îmi place să-i las să mă inspire.

Jurnalismul nu e un job, e un stil de viață. Cât timp liber îți mai lasă? 

Dacă faci asta ca și full-time job de atâta timp, nu are cum să nu fie un stil de viață. Oriunde te duci, și în concedii, și la cinema, spiritul tău de jurnalist nu doarme niciodată. Dacă te duci în concediu te gândești că ai putea să faci un reportaj despre ce ai vizitat. Sau mergi către casă după serviciu și vezi o groapă și te gândești că ai putea să scrii despre ea. E un mod de viață, nu te poți separa niciodată de ce faci.

Ce nu ai face niciodată în meseria asta?

Nu-mi place să fac compromisuri, să mi se zică să scriu ceva anume. Mai bine nu scriu. Sau mai bine nu invit pe cineva, doar ca să-l scot într-o lumină bună. Nu vreau să-mi fie îngrădit dreptul de a fi jurnalist. Atunci când se intervine în texte și se modifică atât de mult încât nu mai exprimă ce am vrut eu, nu accept. De asemenea, nu mi se pare corect să trimiți un interviu înapoi cuiva. E în regulă dacă apar mici modificări, în cazul în care nu se înțelege clar ce a vrut să spună invitatul, accept mici sugestii. Dar mi s-a întâmplat să trimit interviuri și să le primesc înapoi cu alte răspunsuri.

Ce i-ai spune Andreei de la începutul drumului?

Andreei de la început, care își dorea să fie jurnalist și se pregătea intens de admiterea la facultate, care urmărea știri și citea ziare, i-aș spune să aibă mai mult curaj, să îndrăznească mai mult și să nu se lase descurajată de nimic și de nimeni. Pe alocuri, i-aș spune asta și Andreei de acum, pentru că sunt o emotivă și o timidă. Totuși, între timp am învățat să am mai multă încredere în mine și să mă apreciez mai mult, dar mi-ar fi plăcut să învăț asta mai din timp, m-ar fi scutit de multe frământări și nesiguranță. Altfel, îmi place cum am evoluat și nu aș schimba prea multe din cele întâlnite pe parcurs.