de Teodora Minea

Eram mult prea mică pentru așa ceva. Credeam că drogurile există numai în filmele cu adolescenți. În realitate nu puteau exista. Dar pentru El existau. Iar El făcea parte din viața mea. Ne-am întâlnit într-o bodegă de rockeri, un local în care urcai ca înspre Rai.

Un rai întunecat și interzis. Interzis celor de 14 ani. Pielea-mi mirosea a fum de țigară. El tremura și era palid la față. Eu râdeam. El și-a scăpat țigara din mână pe covorul persan de pe jos și a căzut pe spătarul canapelei. Eu am început să plâng.

Pielea-mi mirosea a fum. Și lacrimile. El era departe. Eu nu puteam suna la ambulanță. Așa că am plecat. Am fugit de acolo lăsându-l singur. Voiam să nu mai exist. Mi-a răspuns la telefon după două zile, mai exact la al 84-lea apel. A fost în comă.

Asta poate fi realitate sau doar un început de monolog dintr-un spectacol de teatru. Poate fi trauma unui adolescent de 14 ani sau poate fi doar o proză fictivă. Sau o scenă de final, care de obicei te face să verși câteva lacrimi.

Indiferent de forma pe care arta poate să o ia, vorbește despre lucruri care pe noi ne dor, despre drame apropiate de noi, pe care fiecare le traduce în funcție de experiențele personale. Credem că e un clișeu când auzim că suntem actorii propriei noastre vieți.

Ni s-a spus des și cu siguranță nu ne-am aplecat deloc asupra ideii, dar iată că ea conține o formă de terapie pe care cineva a teoretizat-o și care acum se folosește pentru a depista rădăcinile anumitor traume. 

Pe actrița Sabina Brândușe cu siguranță o cunoașteți din multe dintre filmele românești difuzate pe TV. Ea a înțeles că între artă, teatru și psihologie există o legătură și a început să studieze conceptul de psihodramă, în care ulterior s-a specializat. De puțin timp și-a deschis și un prim studio de teatru și art-terapie numit „Interior”, centrat pe adolescenți și pe nevoia lor de comunicare și cunoaștere.

Ce înseamnă mai exact psihodrama și cui i se adresează?

Sabina Brândușe: Psihodrama este o psihoterapie de grup care folosește elemente teatrale pentru a pune în scenă evenimente semnificative din viața participantului. Practic, ea te ajută să devii spectator al propriei vieți, în primă fază.

Iar faptul că asiști la derularea propriei povești ajunge să te miște atât de profund încât îți zgâlțâie din temelii și unele credințe, valori, scenarii de viață. Astfel, ai ocazia să înțelegi cum se vede de la un pas distanță și să reconsideri anumite evenimente, cum ar fi: un examen picat, cearta cu un părinte, despărțirea de prima iubire, dificultatea de lua decizii etc. 

Eu, ca participant la un astfel de grup terapeutic, i-am simțit beneficiile și prefer psihodrama altor metode terapeutice datorită conștientizărilor imediate. Având ocazia să pun în scenă momente din viața mea în care am întâmpinat dificultăți, am reușit să privesc din afară, cu ochiul detașat al observatorului, și să înțeleg cum se vedea situația respectivă din punctul celuilalt de vedere, lărgindu-mi astfel orizontul de înțelegere. 

Puterea grupului este fascinantă. Punând în scenă istorii personale și învestind un coleg cu rolul meu, pe un altul cu al mamei mele, pe un al treilea cu al tatălui meu și tot așa, am reușit să am o privire de ansamblu asupra dinamicii familiei mele și să înțeleg care mi-a fost contribuția în situații în care mă percepeam ca pe o victimă. 

De altfel, psihodrama se pretează oricărei persoane, indiferent de vârstă sau mediu socio-cultural. Iar faptul că nu este o metodă de intervenție conversațională, ci bazată pe jocul de rol, o face pretabilă inclusiv grupurilor de copii.

Cât de cunoscută este această practică în România?

Sabina Brândușe: Cu regret o spun: nu este una dintre cele mai cunoscute metode psihoterapeutice, însă am credința că o dată încercată se va ridica în topul preferințelor oamenilor.  Psihodrama te provoacă la acțiune, nu la a sta la masă, a povesti la nesfârșit și a face planuri pe hârtie.  

Poate arta, prin intermediul psihodramei, să aibă rol de terapie în viețile noastre? Dar pentru artiști, ea mai funcționează?

Sabina Brândușe: Arta, în sensul ei intrinsec, are efect terapeutic. Muzica te mișcă, nu? Îți schimbă starea. La fel un film, un spectacol, un tablou ori o fotografie. Arta pune emoțiile în mișcare. Da, bineînțeles că are rol de terapie.

Când vezi un film sau mergi la un spectacol inevitabil ajungi să te identifici cu unul dintre personaje. Prin acest personaj, tu faci, fără să îți dai seama, o călătorie în interiorul tău, în propria poveste de viață, regăsindu-te în situații, stări, reacții, inclusiv în replici livrate de actori.

De câte ori nu ți s-a întâmplat sau nu ai auzit pe cineva luând o decizie, cât de mică, pornind de la un material artistic consumat? Asta înseamnă terapie prin artă. Și uite așa am ajuns, fără să-mi propun, să vorbesc despre ce fac la proaspătul meu deschis Studio de teatru și art-terapie, „Interior”.

Adicțiile nu sunt și nu au fost străine de arte și de artiști. În ce măsură consideri că arta vine dintr-o dependență?

Sabina Brândușe: Adicțiile nu sunt străine de om. Artistul, înainte de toate, este om. Din nefericire, expus multor clișee și preconcepții. Simt că i se face o nedreptate artistului, generic vorbind, cu atât mai mult cu cât tocmai am adus în discuție faptul că el este catalizatorul atâtor procese terapeutice și posibilități de dezvoltare umană.

Pentru mine, arta este o dependență. Este strâns legată de procesul meu de formare și transformare. Dacă nu aș fi întâlnit teatrul la 16 ani, mă tem că viața mea, că eu aș fi fost mult mai puțin decât sunt astăzi. Datorită teatrului am urmat o facultate, mi-am găsit și hrănit vocația, m-am vindecat de frici, de neputințe, de idei fixe și credințe limitative, mi-am lărgit orizontul de cunoaștere și înțelegere.

Apoi, după două masterate, unul dintre ele în actorie, celălalt în Terapie prin Teatru și Artele Spectacolului, am ajuns la un alt nivel aprofundat de autocunoaștere. Iar de la acest masterat, am făcut pasul spre formarea de patru ani în psihodramă, care m-a purtat către lucrul terapeutic cu alți oameni. Împărtășirea propriei experiențe de viață este parte din procesul de creștere și vindecare.

Cum putem scăpa de clișeul artistului-dependent de substanțe, fiindcă este mai degrabă o preconcepție a publicului, nicidecum o investigație în profunzime a fenomenului?

Sabina Brândușe: Nu cred că artistul este mai înclinat spre consumul de substanțe decât ceilalți oameni. Este doar mai expus publicului prin prisma meseriei alese, și automat, etichetării și stigmatizării. Ori, dacă chiar există cercetări în acest sens, sunt curioasă să aflu rezultatele. Nu a ajuns încă la mine o astfel de informație și sunt destul de conectată la subiect.

Nu știu cum se poate scăpa, știu însă că eu am reușit să mă distanțez de setea de a-i denigra pe ceilalți în momentul în care am început să îmi mut atenția de la ce nu fac ceilalți bine, orice ar însemna acest bine, pe mine, pe ce gândesc eu, ce simt eu, cum acționez eu.

Când am început să privesc cu atenție înspre mine, mi-am dat seama că mă refugiam în apostrofarea celorlalți pentru că nu îmi făceam față mie. Mie și lucrurilor care-mi displăceau profund la mine. A fost mult mai greu să stau să mă uit la mine, să înțeleg de unde, de ce și cum pot să fac să mă schimb, decât să arunc priviri și gânduri dezaprobatoare în jur. Cu exercițiu, deschidere și perseverență, am reușit să anihilez mare parte din aceste obiceiuri nesănătoase.

Teatrul este un domeniu al interdependențelor. Depindem de regizori, de directori de instituții, depindem de public. Când ajung aceste interdependențe să fie nocive și să afecteze produsul cultural? Cum gestionează artiștii situațiile delicate?

Sabina Brândușe: Pot să răspund doar în nume propriu. Fiecare este diferit, are propriul set de valori, propriul istoric de viață, propria cultură, și în funcție de asta rezidă și răspunsul.  

În ceea ce mă privește, îți pot spune că a devenit nociv în momentul în care mi-au fost curmate bucuria și libertatea de a crea. Lucrul sub presiune nu este un stimul pentru mine, mă duce automat la o închistare, la o alterare a disponibilității psiho-emoționale.

Iar acest lucru se răsfrânge asupra legăturii dintre mine și spectator, Când situația a scăpat de sub control, eu am ales să renunț la proiectul respectiv ori chiar să îmi dau demisia, pentru a-mi putea conserva pasiunea pentru meseria pe care o exercitam de mai bine de 12 ani.

A fost o formă de protecție. Mi-a luat mult să înțeleg că stă în puterea mea să nu permit să fiu expusă unor situații dureroase. Și nu regret. Am învățat să țin cont de mine și să mă protejez de situații care îmi fac rău.

Cum poate un tânăr artist să reacționeze pentru a nu cădea în plasa dependențelor din domeniul său (fie ele de substanțe, de oameni sau de anumite idei)?

Sabina Brândușe: Aș vrea să dețin această rețetă, însă și de această dată, prescripția ține de fiecare. Până în prezent, nu mi-a fost zguduită ideea conform căreia fiecare dintre noi are de dus o luptă. Cu o substanță, o frică, o credință, transformată într-o formă de dependență din cauza neîmplinirii unei nevoi: de iubire, de protecție, de validare, de odihnă, de hrană etc.

Pe mine m-a ajutat să îmi acord atenție, în primul rând. În felul acesta am reușit să identific nevoia din spatele dependenței. Mă confrunt de când mă știu cu o adicție de zahăr. Când nu mă simt în confort emoțional, fie că mi-a vorbit cineva nepotrivit, că nu mi-a ieșit ceva, că m-a enervat ceva, că nu am timp suficient și pun presiune pe mine, întind mâna după o prăjitură.

Faptul că am fost atentă la mine, la ce simt și la cum acționez în astfel de situații, m-a ajutat să depistez originea și să pot ține sub control consumul de zahăr. Îl înlocuiesc cu momente în care scriu ce simt până mă liniștesc, ori cu o activitate fizică (merg prin pădure, fac aerobic), ori cu o baie lungă, cu muzica preferată ascultată pe repeat, cu ros fructe ca un castor… 

Dar, de multe ori, îmi este suficient și la îndemână pur și simplu să mă opresc din ce fac, să respir adânc și să beau apă. Iar nu în ultimul rând, m-a ajutat terapia. Sunt implicată într-un proces terapeutic de opt ani, cu frecvență săptămânală, și îmi este de un uriaș folos.  

În încercarea de a pune în lumina corectă mersul la psiholog, mai spun și că lipsa de educație în direcția sănătății mintale mai face încă din unii oameni victime ale ideii conform căreia doar „nebunii” au nevoie de psiholog.

Psihoterapia este echivalentul dușului pentru igiena psihică și emoțională. Pe mine mă ajută să curăț la timp trăirile și gândurile care mi-au făcut rău de-a lungul săptămânii pentru a nu ajunge la acumulări masive sau reprimare. 

Gabor Maté vorbește în cartea sa, „Când corpul spune nu. Costul ascuns al stresului”, despre efectele nocive ale reprimării asupra organismului. Adesea iau forma unei boli. Pentru a preveni îmbolnăvirea corpului, eu aleg să fiu precaută, să mă îngrijesc de mintea mea.

Iar pentru a nu cădea în prăpastia dependențelor, am făcut apel inclusiv la terapie. Fac terapie în calitate de client, dar și de art-terapeut. Așadar, o recomand. Oricui și oricând. Inclusiv în perioade de bine, pentru dezvoltarea personală.

Ilustrație: Miruna Dospinescu

*Articolul a apărut în nr.7 al Exercițiului 18, ediția din toamnă