Material de opinie de Șerban Suciu, 18 ani, Colegiul Național Octavian Goga

Recunosc, mea culpa, nu am fost niciodată la un spectacol de teatru în Grădina BIS. Pur și simplu eu și reprezentațiile nu ne-am sincronizat. A fost o bucurie să pot participa la Născut în ‘90, un spectacol de Flaviu Suhastru, în regia lui Bogdan Sărătean. Protagoniștii spectacolului sunt Andrada Grosu, Claudiu Fălămaș și Aneea Axentea, actori pe care i-am mai întâlnit în diverse contexte și pe care m-am bucurat să îi revăd.

Ajung la locație, decorul mi-a părut simplu, acordat la context. Eram o gașcă de oameni mascați într-o curte din Sibiu care urma să vadă un spectacol. Fotolii vechi, scaune de plastic, niște copaci, iarbă sporadică. Spațiul inspira „ai ajuns” și expira „acasă”, iar acest proces de respirație ritmică s-a păstrat pe tot parcursul spectacolului. Bogdan Sărătean ne-a prezentat toaleta BIS, chiuveta BIS, cada BIS, mi-am dat seama atunci că lucrurile de acolo au căpătat o valoare sentimentală pentru oamenii BIS, ceea ce e foarte mișto: să însuflețești natura moartă.

Spectacolul începe brusc, trei personaje: roșu, galben și albastru. Dada, Aneea și Claudiu. Trei povești, trei oameni.

Grădiniță, școală, liceu, viață de adult. Firesc și logic, spectacolul se învârte în jurul a trei concepte esențiale:

1. „România era într-o perioadă dificilă, dar nu conta, pentru că bombonelele erau roz”
2. „Se spune că îți pierzi copilăria atunci când înțelegi moartea”
3. „Eu sunt născut în ‘90. Copilul Speranței.”

Cele trei laitmotive apar deseori pe parcursul spectacolului. Acestea sunt și întrebările care mi-au rămas mie după sfârșitul spectacolului. Îmi mai pasă de mersul țării atunci când mă îndop cu bombonele roz? Mi-am pierdut copilăria de tot? Au fost copiii din ‘90 „copiii speranței”?

Născut în ‘90 este o lecție de civism, o lecție de democrație. O combinație reușită între viață publică activă și artele spectacolului, aș spune. Copiii din ‘90 sunt copii cu o rană moștenită, o povară sufletească. Oameni tineri au murit în stradă pentru viitorul lor, pentru ceea ce avem astăzi aici. Și ce e cel mai frumos este că acești copii cresc împreună, luptă împreună, se vindecă împreună.

Aspectul șocant este că eu, născut în 2002, am împărtășit amintiri comune cu copiii 90-ului. Același “Buuuuuuunăăăăăăăă Ziuaaaaaaa” din școală, același mileu de pe raft, aceleași revelioane cu salatini, aceleași controale medicale la păr, burtă și în gât, aceeași pasiune pentru biță, vată pe băț și ringhișpiruri, aceeași generație de funcționari publici veșnic plictisiți și sictiriți. Am trăit și eu lucrurile astea, trăiesc și eu lucrurile astea. Ceea ce mă duce cu gândul la cei 10 ani total pierduți în perioada ‘90-’00. Acea perioadă post-comunistă și pseudo-democratică despre care citim în ziare și urmărim documentare. Și tot ceea ce pot spera este că generația născută în 2010 este altfel, că au crescut într-un alt mod, că înțeleg mai bine că ceea ce îi înconjoară nu este neapărat un drept, cât un privilegiu.

Am plecat îngândurat, mi-am dat seama că este nevoie să votez, deși știam asta deja. Mi-am dat seama că viața asta de hipster urban pe care o duc eu astăzi nu se putea întâmpla acum 35 de ani, că am o datorie morală nouă: cea de a continua și de a nu renunța. Mi-am mai dat seama și de faptul că patriotismul nu se poate impune, această caracteristică se induce. Am redescoperit faptul că mie chiar îmi plac oamenii de aici, simt Sibiul mai aproape, străzile mai calde și aerul mai curat. De ce? Pentru că am înțeles în sfârșit că nu e nimeni și nimic de vină, că de fapt, vina aceasta pe care toată lumea o aruncă în spațiul public este una colectivă, este a noastră, a tuturor.

Recomand să vedeți Născut în ‘90. Dacă nu pentru lecția de democrație pe care o oferă, măcar pentru momentul muzicalo-artistic pe “Anarhia” de la Cargo. Și pentru a înțelege că România încă se vindecă.