O bună parte dintre cei ce și-au petrecut anii copilăriei asemenea mie, la umbra unui bloc urât și gri, s-au jucat de câteva ori de-a războiul, sau mai simplu zic, pac-pac. Chinuiți de plictiseală, făceam din orice bucată de lemn sau țeavă ruginită o pușcă, un pistol sau un agheu (nu aveam noi noțiunea de aruncător de grenade, ce mai). Nu existau reguli precise. Eram cruzi, nu luam prizonieri, era totul sau nimic. Uneori, când era scos din luptă prea repede, răzgâiatul scării protesta smiorcăindu-se „Da’ nuuuu-i coreeect!”. Noi restul răspundeam parcă din reflex că „așa-i în război” și continuam. Da, așa-i în război. Ulterior, cei mai privilegiați dintre noi, s-au jucat Call of Duty, Battlefield și alte fel de fel de FPS-uri. Preadolescentul de mine, posesor de părinți anti-jocuri violente, mai trișa pe la un prieten sau altul, dar nu destul de des încât să facă performanță. Totuși, asocierea război – distracție tot s-a format pe undeva prin ungherele creierului meu. Armele (mai ales cele de foc) erau cool și militarii bad-ass. Ulterior, prin gimnaziu, în mod tragic m-a lovit o pasiune pentru istorie. Atât de puternic a fost impactul încât acum o studiez la facultate.

Întrucât istoria face parte din rândul pasiunilor care te țin mai mult izolat în cameră printre cărți și monitoare, mi-am spus că ar trebui să găsesc un hobby complementar care să mă scoată din zona de confort, preferabil printre oameni, care, supriză, există în viața reală și nu sunt morți precum cei din letopisețe. Acum imaginează-ți o poveste complicată presărată cu dezamăgiri, dar care are o finalitate mult mai prielnică față de ceea ce aveam în minte inițial. Și așa am ajuns să fac reenactment. Pe românește îi spunem „reconstituiri istorico-militare”, însă din moment ce oricum deja fac parte din generația care desconsideră puritatea limbii române cu împrumuturi, voi fi trădător până la capăt și voi utiliza termenul englezesc. Deal?
Reenactmentul presupune reconstituirea unor aspecte, mai ales militare, ce țin de o anumită perioadă istorică, bazându-se pe autenticitate și respect. Desigur, nu e musai să fii cu arma în mână, poți avea și ocupații din viața cotidiană, ceea ce intră în sfera mult mai largă a living history-ului. Totuși, eu, ca orice adolescent avid de acțiune, voiam război și militărie. Așadar, de doi ani încoace, din vreme în vreme, îmi asum rolul unui soldat austro-ungar din Primul Război Mondial. Lada de lemn unde deunăzi îmi țineam jucăriile de copil cuminte s-a umplut cu echipamente militare, iar în debara și-a făcut loc o uniformă, care, asemenea orcărei uniforme ce se respectă, îmi e cu cel puțin un număr mai mare. De câteva ori pe an, când avem acțiuni, îmi împachetez ținuta cătănească și plec împreună cu alți colegi din asociația unde activez să retrăim o frântură de istorie. Sună cel puțin simpatic, nu? Acum urmează momentul acela jenant în care trebuie să admit faptul că reenactmentul românesc este cu mult sub nivelul celui din străinătate, atât ca echipare, cât și ca seriozitate ori motivație. Cauzele sunt în primul rând financiare. Piesele de echipament reproduse de fabricanții specializați din occident costă o mică avere, așa că noi, români adevărați, ne descurcăm. Unele chestiuni se pot face local, însă deseori, de voie, de nevoie – sau comoditate – improvizăm. Există, evident, reenactori români care investesc bani și de-a lungul timpului își fac ținute ireproșabil de autentice. Într-acolo tind și eu, însă fiind tânăr și nerăbdător, de multe ori m-am prea aruncat cu capul înainte, înainte să cunosc terenul pe care mă avântam eu eroic.

Nu te-aș învinui dacă până acum povestea asta cu reenactmentul îți pare mai degrabă un fel de cosplay istoric. Unii într-adevăr nu trec acel prag, însă dacă e să fie practicat profesionist, hobby-ul ăsta ar trebui să aibă la bază multă documentație și efort fizic. Eu, ca reenactor al Regimentului de Infaterie Imperial și Regal Nr. 33 din Arad, trebuie să știu că infanteristul austro-ungar din timpul Primului Război Mondial se adresa superiorului prin particula „cu supunere raportez”, că sacul de merinde se purta pe partea stângă, în spatele baionetei, și că la comanda Schultert arma se punea pe umăr în patru timp executați cu eleganța unui vals vienez. Pe lângă știință, cu care mai toți ne fălim, e necesară și practică. Ea se traduce prin instrucție, cea cu mânuiri de arme, culcat-drepț’, exerciții tactice sau pas de defilare. Există, de asemenea, și dimensiunea laturii umane din soldatul în a cărui piele vreau să mă pun. Îl consider fundamental dacă vreau să fiu mai mult decât un obiect de paradă. Când descopăr câte un PDF cu paginile unui jurnal de front ori vreo scrisoare din acele timpuri, o citesc, încerc să înțeleg arhaica gramatică și mă simt bizar, chiar stupid. Stupid pentru că realizez cum transform într-un hobby, o distracție de altfel, ceva ce pentru o mai mare parte dintre oamenii care au trăit acum un secol a fost cea mai traumatizantă experință a vieții lor… ba chiar experiența care i-a pus capăt.
În țară am avut parte doar de festivaluri cu tematică istorică și specific de bivuac sau muzeu în aer liber, iar instrucția rămânea la nivel ceremonial. Recent am fost în Cehia la prima mea acțiune de mare anvergură unde s-a reconstituit o bătălie precum cele date pe frontul de est în prima parte a războiului. Statul la cort, privarea autoimpusă de smartphone, mâncatul din gamelă stând pe pământ, dormitul în uniformă și purtatul unei cămăși aproape 48 de ore fără întrerupere m-au adus, sper eu, măcar cu o găleată de transpirație mai aproape de cătanele cesaro-crăiești din Marele Război. Am făcut instrucție cu arme adevărate și ni s-a împărțit fiecăruia un pumn de cartușe de manevră. Apoi ne-am aliniat în formație, Rechts schwenkt – MARSCH! și am pornit spre câmpul de luptă. Grupa mea făcea parte din a treia Schwarmlinie, adică ultima linie de trăgători care urma să avanseze spre inamic. Știam prea bine că nu voi păți nimic, dar dacă era să trec un prag mental al conștienței, eu trebuia să fiu cu trup și suflet pe frontul din Galiția, iar ceasul minții mele să fie setat la august 1915.

Începe barajul de artilerie, pe coama dealului se înșiră exploziile și fumul se ridică. Prima Schwarmlinie, compusă din formațiuni de Landwehr, armata teritorială austriacă, pornește la atac. Tot ce vedem este cum acele siluetele gri-albăstrui dispar după linia orizontului. Începe ropotul puștilor. Mitralierele din flancuri deschid foc. Noi așteptăm comanda, cu arma la picior și tensiunea-n gât. Avansează a doua linie de trăgători și dealul îi înghite hulpav. La un moment dat parcă focurile de armă se răresc. Aproape e liniște. După deal apar brancardierii aducând pe targi răniți. Alții îi urmează, șchiopătând sprijiniți pe umerii camarazilor. Focul e reluat și, în cele din urmă, primim ordin să încărcăm armele. Vorwärtz…MARSCH! Începem înaintarea. Ajungem în vârful dealului, de unde vedem zeci de corpuri inerte, iar în depărtare trei tranșee înțesate cu muscali. Mă trântesc pe burtă, pun patul armei la umăr, ochesc și apăs pe trăgaci. Avansăm în salturi și ne aruncăm la pământ fără jenă. Arma mi se blochează de trei ori, iar în graba asaltului pierd câteva cartușe într-o tranșee. Nu aud decât ordinele și constantul tir inamic. Văd doar înainte și pe cei din imediata mea apropiere. La un moment dat, un Unteroffizier dă ordin să încetăm focul, iar o parte dintre noi încep să ridice mâinile în semn de predare. Confuz, urmez gestul în timp ce soldații ruși ne somează să aruncăm armele. Fuseserăm flancați de cazaci și câteva mașini blindate rusești, dar cine să le fi văzut? Un camarad ridică mâinile, apoi sare răzbunător și pune la pământ un ofițer rus înainte să fie el însuși răpus. Lupta luase sfârșit. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, dar transpirația curgea șiroaie pe fața mea, aveam praf în ochi, urechi și nări, iar uniforma arăta janic după cât am trântit-o prin tranșee. Publicul aplauda din depărtare, dar cine să îl audă?

În fapt, nu a murit nimeni. Cea mai serioasă rană a fost o tăietură în palmă și nimeni nu a fost trimis în prizonierat în Rusia. E drept, suntem departe de realitatea brutală a acelor vremuri. Totuși îmi permit să remarc că suntem, prin reenactment, cu un pas mai aproape de trăirile lor decât atunci când doar citim despre ele. Asta nu înseamnă că toți pasionații de istorie trebuie să își legitimizeze cunoștințele printr-o punere în practică a acestora, ci faptul că aceia care doresc să se aventureze într-acolo din diverse motive, ar trebui să înțeleagă valoarea responsabilității ce și-o asumă. Cred că datoria noastră, a „soldaților de duminică”, este să fim promotori ai cunoașterii și înțelegerii trecutului, nicidecum ai glorificării lui. Cu toate că îmi face plăcere să practic un hooby care îmi permite să uit de cotidian, trebuie constant să îmi reamintesc faptul că profesionalismul în reenactment nu se oprește la a avea culoarea corectă la nasturi. El presupune și ablitatea de a-i înțelege valoarea didactică și de a trata fiecare moment reconstituit ca atare, fie că e vorba de tragedia războiului ori bucuria unei porții în plus de gulyás. La fel de important e să poți face separația dintre valorile de atunci și valorile tale actuale. Nu toți reenactorii văd lucrurile prin aceste lentile, dar experiența mea până în prezent m-a adus la aceste concluzii. Războiul nu este cool și nici nu a fost vreodată, însă acest fapt nu este gravat pe monumentele închinate eroilor. Eroi dintre care mulți, cred eu, ar fi preferat să nu devină eroi niciodată, dacă asta însemna că nu își vor mai revedea vreodată familia și pământurile natale. Poate este și de datoria noastră, a reenactorilor, să vă spunem faptul că unii veterani și-au purtat uniformele cu mândrie tot restul vieții, în vreme ce alții le-au aruncat fără să stea pe gânduri în momentul în care au revenit într-o lume complet schimbată. Eu o păstrez în debara, întrucât mai are povești de spus. Povești care încep cu ”Servus, eu sunt Konrad și vin din război… oarecum, stai să îți explic”.1

1 Această formă prezentare a născocit-o Teo, unul din fondatorii ziarului în care e publicat textul de față, când mă introducea prietenilor ei. Nu cred că a existat vreun moment din viața mea în care să mă simt mai dezarmat și dator cu explicații în fața unor necunoscuți.

autor: Konrad Gergely